Traducerea Liturghierului în limbajul mimico-gestual liturgic românesc

Pr. Constantin ONU

Ca un semn al bunăvoinţei pe care providenţa divină o manifestă pentru cei de astăzi şi ca o trecere mîngîietoare a Duhului Sfînt prin Biserica Sa, a apărut în mod evident necesitatea integrării persoanelor surde în viaţa de cult. Cuvintele Mîntuitorului, rostite în momentul vindecării unui surd, „Effatta!” (Marcu 7, 34) adică „Deschide-te!” au străbătut veacurile şi ne-au îndemnat şi pe noi să ne deschidem minţile, inimile, precum şi toată dragostea faţă de credincioşii surzi. Am considerat că nimănui nu trebuie să-i fie oprită mîntuirea prin simple bariere lingvistice, din moment ce Sfînta Scriptură ne porunceşte în Vechiul Testament (Psalmul 116, 1): „Lăudaţi pe Domnul în toate limbile, prealăudaţi-L pe El toţi oamenii” şi în Noul Testament: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile…” (Matei 29, 19). Facem precizarea că limba semnelor a fost absentă la Turnul Babel şi la Cincizecime, dar constatăm că acum este prezentă, în ortodoxie şi, cu siguranţă, va fi şi în eshatologie pentru că, prin cult, omul se întîlneşte cu Dumnezeu, ca Persoană, şi intră în comuniune cu El. Integrarea persoanelor surde în Biserică face ca şi surdul să vorbească cu Dumnezeu prin gesturi pline de încărcătură spirituală. Traducerea primului Liturghier în limbajul mimico-gestual liturgic românesc. Citeşte în continuare »

 

Lasă un comentariu